Nițu Constantin - modelator de suflete

„În dicţionarul meu, cuvântul imposibil nu există.” — Napoleon Bonaparte

Cine sunt? No, un om obișnuit, numit Constantin Niţu, născut în comuna Stâlpeni, județul Argeș. Militar de carieră, ajuns până la gradul de general dar și profesor universitar în științe geonomice, mai precis în geoiconică, știința care se ocupă cu reprezentare 2D sau 3D a planetei Pământ, cea de a treia de la Soare!

Și ca orice profesor obișnuit, pregătirea s-a făcut în zeci de ani, în țară sau în străinătate, cu meticulozitate și cu „artă”... Așadar, mă străduiesc să fiu acel profesor care e și modelator de suflete, mereu cu dorul de acasă ..doar  viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut.

Și am încercat mereu să nu dezamăgesc colegii sau studenții, considerându-l pe fiecare egalul meu... Că m-am ghidat mereu după cele scrise de Călinescu – „Sufletul meu are nevoie de sufletele celorlalți și toți trăim în lume!”

Și viața m-a purtat de am ajuns militar, cercetător științific și profesor universitar, cu toate că la intrarea în liceu mă gândeam să devin inginer agronom, un om legat de glie. Nimic nu complică viața: „Viața, așa cum ți-e dată” - cred că există o soartă, dar trebuie șă-ți ajuți și tu această soartă.

Fără muncă nimic nu e posibil!

Inginerul o fi artist? Cercetătorul o fi artist? Profesorul e artist? Dacă modelatorul în lut și în piatră e un artist, după produsul muncii sale, statui desăvârșite, de ce nu ar fi artist și profesorul care modeleză omul? Iată de ce mă consider un artist anonim, modelator de suflete.... Că dacă îi vorbești studentului un fenomen fizic geonomic, fără a face comparații cu Michelangelo, fără a-i recita din Eminescu: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate demult s-a stins ăn ea/ În depărtări albastre,/ Dar raza ei abia acum/ Lci vederii noastre...”.

Și acest „artist amator”, „modelator de suflete”, studiază mereu toponimia. De ce? Pentru că toponimia ne arată trecutul și prezentul. Dar să ne explicăm. Trebuie să vorbim întâi despre limbă, lingvistică și etimologie.

Fiecare țară are o limbă oficială, dar se vorbesc oriunde și alte limbi. Limbile europene, inclusiv limba română, au rădăcini în  vechile limbi indo-europene. Există și alte limbi regionale și destule dialecte. Istoria limbii se confundă cu istoria teritoriului populat de popoarele sau etniile care au fost în trecere sau au rămas pe aici și au contribuit la formarea limbii. Limba o fi un „produs artistic”?. Știința care studiază limba și legile ei de dezvoltare este lingvistica (fr. linguistique), cu patru ramuri: lingvistica generală, care studiază fenomenele de limbă din perspectiva trăsăturilor comune mai multor limbi; cea comparativă, care studiază comparativ concordanțele fonetice, semantice și gramaticale din mai multe limbi; cea matematică, ce studiază fenomenele de limbă cu mijloace matematice; cea structurală, care studiază relațiile dintre elementele limbii și caracterul sistematic al acesteia. Vocabularul (fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”) conține totalitatea cuvintelor unei limbi, împărțit în vocabularul  fundamental (de bază, principal, esențial), reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical, și vocabularul secundar, masa vocabularului, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele).

Și toponimele sau numele de locuri fac parte din acest vocabular. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu cuvântul „locație” în loc de poziție sau loc!

Etimologia (în franceză étymologie) este o subramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi, prin explicarea evoluției lor, fonetică și semantică (cum se va proceda la analiza toponimiei). Un cuvânt poate avea și etimologie multiplă, provenind din mai multe surse diferite.

Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar etimologia s-a cristalizat ca subramură distinctă a lingvisticii abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate.

Metoda principală de cercetare folosită în etimologie este metoda istorică. Etimologia necesită o imensă muncă de documentare, studiul interdisciplinar al acesteia fiind destul de complicat (Artă!). Problemele etimologiei au stat în atenția multor lingviști români, o contribuție însemnată având B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram ș.a. Și ca să nu vă dezamăgesc, eu vă invit să studiați Mihai Vinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009.

Nu veți fi dezamăgiți!

Și ca să fim mai practici, arătăm câteva lucruri interesante legate de etimologie pentru unele cuvinte ale limbii franceze care au pătruns și în alte limbi, cu sau fără motivație. Oricât de neaoş ar pãrea în limba română, mujdei vine din francezã, de la mousse d’ail (spumã de usturoi; ai noștri scriu în DEX că vine de la must de ai; francezii simpli îi zic acum sauce - sos). Noi zicem în DEX că ai, usturoi, vine din latinescul alium, cu toate că parcă mai iute ar veni din franțuzescul ail, prin pierderea pe drum a lui „l”, sau din amândouă.

Tradiţională pentru pivnița sau balconul oricărui român degustător, damigeanã vine din franţuzescul damme-Jeanne, adicã tanti Ioana. În Spania i se zice damajuana, dar și în Argentina dama Juana, în timp ce englezii au fãcut-o demijohn, iar vestul sãlbatic a transformat-o în jimmyjohn (ai noștri scriu în DEX că vine de la cuvântul italian damigiana).

Iubitorii de daci nu zic nimic!

Aici nu pot să nu amintesc câteva consideraţii lingvistice extrase din notele de insomniac ale lui Radu Beligan (mare artist!), cel care relatează discuţiile sale cu poetul Victor Eftimiu, care se născuse in Boboştiţa din Epirul albanez şi care n-a stiut, până la şapte ani, nici o boabă de românească, dar care la maturitate era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi care deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.

Eftimiu i-a relatat lui Beligan că în limba engleză animalele „comestibile” au două nume, unul când au trecut Styxul si altul când sunt vii, adică „pe picioarele dumnealor”. Prea liniștitului bou i se zice ox când e pe patru picioare, dar  beef când e tăiat. Viţelul viu, fiul taurului, se cheamă calf, tăiat şi tranşat se cheamă veal. Porcului i se spune pig când grohăie si pork după ce e „asomat”, aşa cum se obişnuieşte în comunitatea europeană, că românescul înjungheat e „barbar”.

Oaia, chiar și cea mioritică, preferata ministrului Daea, este sheep când trăieşte în turmă şi behăie sau când se scrie cu ea pe creste la vizita marinarului (nu de capul ei, că e hobiul proprietarului, aşa cum e hobiul lui Marcel, vecinul din Lierde, Belgia, al fiului meu Călin, cel la care oaia e o maşină bionică de tuns iarba) şi, când e sacrificată, probabil tot prin asomare, devine mutton.

De ce oare? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme sau ciobanii, probabil unii şi „asomatori”,  au fost intotdeauna nemţi (că atunci nu făceau automobile ca să falsifice valoarea poluării) şi de aici ox, sheep, calf, pig, în vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi şi de aici veau – veal, porc – pork, mouton – mutton, boeuf - beef! Interesant, nu? Dar noi revenim la ale noastre (oi)! Adică la toponimie!

Toponimia (din greacă topos, loc, și onoma, nume) este o știință care are ca obiect studiul formării și evoluției numelor de locuri (să nu vă aud cu locații, că mă supăr) sau a toponimelor; este și ansamblul de denumiri de locuri al unei țări sau regiuni, al unei hărți sau al unei serii de hărți. Multe țări care se respectă reglementează problemele toponimiei, așa cum se făcea și în România înainte de 1989 (unii chiar mimând că se ocupau cu așa ceva, fără studii lingvistice serioase) și așa cum face, de exemplu, Franța prin IGN (Institutul Geografic Național).

De exemplu, Avrig (în dialectul săsesc Frek, Fraek, în germană Freck, Fryk, în maghiară Felek) este un oraș în județul Sibiu. Prima menționare a numelui său este în 1364, ca Affrica! Alte nume sunt: Ebrek și Ebreg (1413), Fryk (1468), Frech (1488), Freck (1582). Numele de astăzi în română apare pentru prima dată în 1733, cel maghiar în 1854. Potrivit lui Johannes Tröster, numele a fost dat de goți și a fost atribuit zeiței Frey (Friga, Frea). De fapt, este probabil cuvântul „fleck".  În 1760 avea 2.070 de români și 213 sași.  În 1850, din 2.520 locuitori, 2.203 erau români, 168 germani și 144 țigani; 2.340 erau ortodocși și 165 protestanți. În 1900, din 3.195 locuitori, 2665 erau români, 415 germani și 109 maghiari; 2.635 erau ortodocși, 271 romano-catolici, 219 evanghelici, 37 calvinisti și 27 greco-catolici. 42% dintre locuitori puteau citi și 8% vorbeau în limba maghiară. Este „Patria” lui Gheorghe Lazăr; sursa: Șăineanu, ed. VI 1929 (monumente: urmele unei cetăți - sec. 13; biserica evanghelică, 1270-1280, cu transformări din sec. XVI; biserica ortodoxă, cu picturi murale, 1762; castel în stil baroc, sec. XVIII; casa memorială „Gheorghe Lazăr”; declarat oraș în 1989; sursa: DE 1993-2009).

După cum observați, un toponim (nume de loc), în particular un oiconim (nume de localitate) e un „produs de artă” pe care l-au șlefuit multe generații.

Studiul toponimiei este o sarcină interdisciplinară. Poate fiecare să găsescă variantele numelor pentru localitatea unde s-a născut sau pentru localitatea de domiciliu. Succes!

„Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.”  - Mircea Eliade (Căderea în istorie, 1952)

Așadar, semnează Nițu Constantin, nu e boier mare, ci doar un creștin!